Perpetuul război dintre "adepții bunei credințe" și "adepții relei credințe"

Scriam în dimineața zilei de azi, prin "feisbuc", următoarele:

"Băsescu este un "om al legii" (un "om al regulii jocului") atât prin ceea ce spune cât și prin ceea ce trăiește. În sport, comportamentul oamenilor ca Basescu se numește "fair play" (nu caută să "fure la joc", nu caută să facă "facturi intentionate", jocul conținând oricum o consistenta cantitate de inevitabile faulturi - ciocniri - contre - luptă și o consistenta cantitate de inevitabile inechitati, dintre cele ce încap sub expresia "fault de joc"). Problema Lumii o constituie adepții a ceea ce se numeste "joc murdar". De fapt aceasta (cultivarea jocului fair play) este diferența principala intre "orânduirea democrată" și restul de oranduiri sociale cunoscute (comunism, socialism, capitalism, feudalism, sclavagism, comunismul primitiv), oranduiri care cultivă "jocul murdar". Intre ce s-a văzut pana acum ca "jucatori" aderenți la una dintre cele doua forme de joc ("curat" vs "murdar", Basescu și Udrea au dat clasa în ce privește "joc curat". Jucând curat, purtând și nutrind în tine dorinta asta, nu înseamnă ca nu poți comite greșeli, în aceeași măsură în care conducand cu Bună credință vehicule nu înseamnă ca nu poți provoca accidente. Lumea da, de când e ea lume, confruntare intre "oamenii de buna credință" (de buna moralitate) și "oamenii de rea credință" (a-moralii și i-moralii)".

Românul colectivizat fizic, dar mai ales moral

În urma "colectivizării forțate", au devenit colectivizate nu doar terenurile ci mai ales sufletele oamenilor. 
Românul s-a pierdut în raport cu proprietatea. 
Cenzura comunistă a "curățat" cu grija dicționarul limbii de orice termen care nu servea acestei colectivizării morale. 
De aici, din aceasta profunditate a pierderii legăturii cu adevăratul "turn de control" al existenței noastre (ca oameni) izvorăște răul principal al debusolați pe care, ca nație, o trăim. 
Proprietatea de cel mai înalt grad (de gradul 1), ești tu (tu, ca "persoană"). 
De tine vin indisolubil legate, șase proprietăți, sase "proprietăți juridice", dar . . . ca sa vina "legate de tine", trebuie ca mai întâi existenta ta sa fie o realitate (pentru ca . . . cine poate ar putea lega ceva, de ceva care nu ar exista, nu?)

Sistemul ești tu (eu, noi, voi)

Vorbim cu toții de . . . "sistem", ca de un ceva care sta ascuns undeva si de acolo trage sfori.
Este pe cât de adevarat, pe atât de ne-adevarat, pentru ca din "sistem" (din "sistemul social") facem parte toți "muritorii", de când ni se eliberează "certificatul de naștere" pana în momentul in care ni se eliberează "certificatul de deces".
"Certificatul de naștere" are aceeași valoare cu "înscrierea in circulație a unui vehicul" iar "certificatul de deces" are aceeași valoare cu "radierea".
Suntem, ca niște "vehicule" care "viermuim" ca sa ieșim primii (sa ne situam pe primul loc) dar, ca în orice competiție (vezi tenis, vezi șah, vezi maraton, vezi automobilism), nu ne situam unde vrem, ci ne situam acolo unde "media propriilor noastre capacități" ne situează.

Pricipiul in dubio pro reo

"In dubio pro reo" este o expresie latină care exprimă principiul juridic potrivit căruia, cazurile de îndoială (de exemplu, dovezi probatorii insuficiente), vin în favoarea învinuitului sau inculpatului (reținutului). 

Acesta este unul dintre principiile actuale ale "Dreptului penal modern", conform căruia procurorul (sau agentul de Stat, echivalent) este cel ce trebuie să dovedească vinovăția celui acuzat, și nu acesta din urmă a sa ne-vinovăție. Ar putea fi tradus ca „cazul de dubiu,vine, în favoarea acuzatului“. . . . see more

Principii juridice, necunoscute publicului românesc la 2017

Suntem in anul (de gratie) 2017.
Romania este (la cererea majorității cetățenilor romani), "parte asociata" a Uniunii Europene.
Printre obligațiile ce revin Statului Roman, este si aceea de a păstra la îndemâna patronului sau, poporului roman, tot ce înseamnă "informație", la stadiul de "actualizata la zi".

Cunosc stilul "persiflant" al multor "doctoranzi" romani la adresa celei mai cunoscute enciclopedii digitale (și e vorba aici de Wikipedia) dar mai ales în ultimii 10 ani, aceasta a devenit "biblioteca" cea mai "la purtător", din lume, o biblioteca ale cărei "fișiere" sunt accesate cu o facilitate greu de imaginat acum . . . 20-30 de ani.

1 Mai, Ziua internațională a activității economice numita "munca".

1 Mai. Ziua internațională a sării in bucate (si a celor capabili a o aprecia).
1 Mai, Ziua internațională a lucrătorilor, singurii care, ca in cadrul familiei de albine, produc acea mierea
1 Mai. Ziua internațională a celui mai pacific si mai putin păgubitor mod de câștigare a propriei existente.
1 Mai. Ziua internationala
Munca o poate face omul, ca pe o activitate ne-economica (în "mediul personal"),fie ca pe o activitate economica (activitate desfășurată în "mediul public"),
In afara de asta, și in mediul public" una este dacă desfășori activitate laborala in cont propriu, și alta dacă desfășori aceeași activitate dar, în contul altuia.

Am văzut prin rețea tot felul de opinii exprimate privitor la "Ziua lucrătorului" (a "muncitorului", cum i se spune la modul cel mai general) și am reținut (și în acest an) o droaie de persiflări aduse zilei celei inchinate celei mai slab echipate piese (pionul) de pe tabla de joc a relațiilor sociale interumane
Lucrătorul, in domeniul laboral, la fel ca "soldatul" in domeniul militar, la fel ca "marinarul" în domeniul navigației maritime, la fel ca "servantul" la pompieri, la fel ca "asistentul" în chirurgie, este "sarea-n bucate" a Societății umane
Si tot ca "sarea-n bucate", beneficiază de aprecierea ce i se cuvine mai ales când lipsește de pe piață.
In lumea limbii spaniole, pionului i se spune "peon", iar peon este denumire atât pentru cel mai mic in grad "personaj" de pe clasica tabla de șah, cât si celui mai mic in grad personaj din ierarhia laborala.

In chirurgie, doctorul nu are aceleași rezultate indiferent cu ce asistent ar lucra. In construcții, ca "oficial de primera" (cum se numește aici "meseriașul") nu da aceleași rezultate cu orice "oficial de segunda" (cum i se spune acelui "peon" căruia in lumea romanească a construcțiilor i se spune "salahor", termen spaniol format prin apocoparea locuțiunii "salariado por horas".
Nici macar "Don Quijote nu mai era Don Quijote fără un asistent de talia lui Sancho Panza.

Citez din pagina referitoare la termenul "pionul"
"Scopul pionilor este asemănător cu cel al corpului celui mai numeros uman dintr-o armată din realitate, având funcția soldaților lipsiți de orice grade militare. Pionii sunt considerate piesele cu valoarea cea mai scăzută din jocul de șah, fiind frecvent "sacrificați" cu scopul de a obține o poziție superioară sau mascând un atac ulterior asupra adversarului. Nu întâmplător, se folosește frecvent în vorbirea obișnuită expresia "a sacrifica un pion" cu înțelesul unei investiții mici pentru un rezultat ulterior major".
Atâta doar ca, diferit de "piesele-obiecte", "piesele-ființă" sunt echipate cu niște "drepturi", drepturi care . . . e clar ca  nu convin diverselor altor "ființe cu chip de om" care au avut norocul sa le aterizeze "barza" pe post de "piese (ca în șah) cu mai multa forță financiara decât cea de care dispune"1 (simplu) pion".

Pentru ca una este sa te naști copilul unui Pele, al unui Maradona, al unui Tiriac sau Năstase, al unei Nadia Comaneci, Seren Williams, Rafa Nadal, Simona Halep sau altii ca ei, care si-au luat in viata lor un ban pe merit, si alta sa pornesti in "clasamentul ATP" al acelor "puncte" care se cheama "bani", din subsolul clasamentului. Pai nu?  :)

Din păcate pentru mine, m-am născut cu vocație de pion, aceasta fiind prima explicație pentru faptul ca din armata m-am întors "soldat curat" (asa cum am plecat.
Deși nu am excelat niciodată la capitolul "condiție fizică", deși nu îmi place nici "să mă muncesc" (și cu atât mai putin "sa ma muncească altul), deși dacă ar fi sa aleg ce sa ma nasc, cred ca as fi preferat sa am viata ursulețului "koala", mi-am impus întotdeauna sa îmi mișc "hoitul" de asa natura incat sa imi duc singur lingura la gura.

Conștient (mereu) ca "munca la creat pe om, dar nici lenea nu îl omoară".
Cu toate astea, am considerat, consider si rămân considerând asa, că "munca" (eu ii spun "muncii", "activitatea laborala") este forma cea mai pacifică, este activitatea cea mai putin păguboasă (dăunătoare) Vieții care ne-a zămislit, prin intermediul căreia iți poti câștiga, (ca om), existenta.

Conștient de aste lucruri, mi-am mișcat "hoitul", am tras de mine cat m-au ținut "baierele", ca sa țin pasul cu "grosul trupei".
Modalitatea de lucru cea mai convenabilă felului meu de a fi, s-a numit (și se mai numește încă) "munca in acord individual", adică . . . cât faci . . . atâta câștigi, iar cât câștigi, atât de consistent, (sau de anemic), trăiești..
M-am simțit întotdeauna responsabil față de al meu "hoit" și mi l-am considerat întotdeauna un "bun" atât de sacru încât am refuzat sa îl hrănesc (mai ales din punct de vedere moral) cu hrană care să provină din alta sursă decât din aceasta curată și sfântă sursă căreia ii spunem asa, colocvial, "muncă" și nu sa ma infrupt din orice fel de munca, ci doar din "munca mea".
Daca as fi fost in locul lui Robinson Crusoe, as fi scos-o la cap tot asa cum fantezia asta literara zice ca a scos-o și el.
Nefiind eu prea avantajat in ce privește "condiția fizica", si aflându-ma situat (cronologic vorbind) cam pe la vremurile când "autovehiculele" începuseră sa își scoată mai abitir capul în Societate, mi-am zis ca dacă-mi împletesc ce găsesc mai bun printr-ale mele (un pic de "bruma de minte" ce aveam pe atunci) cu ce "părți bune" are o "mașinărie", poate iese din astea doua jumătăți, o sculă (un instrument) cu care sa îmi pot câștiga cinstit, "pâinea de zi cu zi" a mea și a familiei pe care o preconizam, pe atunci.
Încercasem mai întâi cu strungăria, strungăria fiind o alta profesie în arealul căreia "munca in acord individual" era la ea acasă, dar în strungărie era nevoie de niște dexterități cu care nu am reușit sa țin pasul.
Asa că, imediat ce am putut sări din barca strungăriei în barca șoferiei (profesioniste) am făcut-o (și am reușit asta în 1981 (anul "Universiadei București", an în care ma pierdeam printre șanțurile săpăturilor si panourile de protecție, prin București, umblând de colo-colo cu niște "hârtii de transfer", in vederea angajării mele ca sofer (profesionist) la o intreprindere de pe lângă Semanatoarea..

De atunci am lucrat mai toată viata luându-mi salariul de pe urma unui coeficient ce reieșea din cumulul ore/tone/kilometri, muncă în care erau pre-stabilite "norme", pe care norme . . . dacă le îndeplineai, dacă se învârtea (cat trebuia) roata, iti luai salariul, iar dacă nu le îndeplineai, poarta . . . era a ta.
Am avut și scurte perioade de "munca in regie", un regim de munca în care nu m-am simțit niciodată bine, pentru ca în asa situație nu mai ești tu "pilotul", nu dispui de o umană si normală autonomie ci ești doar un fel de "cal" care trebuie sa reacționezi când altcineva îți comandă "hai", și pană când iți comandă "stai".
Eu am cautat meseria în care sa ți se dea "desenul tehnic" al "piesei" de executat, iar eu sa realizez acea cantitatea pretinsa de normativele in vigoare și, pa si pusy, maine-i încă o zi.
Nu prea am gasit eu ceea ce am cautat, dar aia e o alta poveste.

Acum vreau sa zic, ca nici un om rămas singur, singur pe planeta, nu are alta varianta ca sa se întrețină, decat (doar) "sfânta munca".
Atâta doar ca ne-având noi atâtea planete, încât sa fie de fiecare câte una, nu putem proba, în piele proprie, cum sta treaba cu "câștigarea (pe bune) existentei"

Gasim in legislatia laborala spaniola (Derecho Laboral), cum se vede mai jos

SISTEMUL JURIDIC AL DOMENIULUI LABORAL

Lucrătorul, "prestator de servicii in regim de subordonare" (mercenariat) a trecut de la a fi (in antichitate) "sclav", de la a fi la nivel de Ev Mediu, "servitor" (cunoscut sub denumirea de șerb, de iobag), la a fi "subiectul juridic cu drepturi și libertăți", din actualitate. Dreptul a evoluat pană la a fi ajuns la a reglementa acele minime condițiile ce sunt mai mult decât necesare unei stabilități sociale.

Apariția primelor legi laborale datează începând din a doua jumătate a secolului al XlX-lea, cu întârzieri în unele țări, față de altele. În 1919, odată cu Tratatul de la Versailles (care a pus capăt Primului Război Mondial), "Dreptul Laboral" dobândește sprijin internațional concretizat prin crearea Organizației Internaționale a Muncii (OIM).

Există diverse definiții filozofice, economice și fizice ale acelei "activități laborale" căreia noi romanii ii spunem "munca". Independent de asta, pentru Dreptul Laboral, ceea ce cu adevarat contează este ca reglementează activitatea laborala cea in regim de subordonare. Activitatea "medicului independent" sau a artistului, sau altor profesioniști independenți, se afla în afara interesului Dreptului Laboral. Unde încetează regimul de subordonare, încetează aplicarea Dreptului Laboral.

Actualitatea a exclus utilizarea în lexicul juridico-laboral unor termeni anacronici precum „brate de munca“ sau precum „patroni“, termeni care ar marca niște linii ideologice. Pe de altă parte, nu rezulta în întregime adecvată denumirea oricărui "angajator" drept "antreprenor (întreprinzător)".

Se rezerva acesta din urmă expresie (antreprenor) acelora care au creat o intreprindere, si care au (sau nu), nevoie sa tina "personal subordonat in regim de dependenta", așa că ar rezulta echivocata cotarea acestei expresii (antreprenor) ca un element determinant al conceptului "relație laborala".

Va (mai) urma!.