Dumnezeu nu exista ci, este!

Am scris eu insumi, in trecute ocazii, postari pe care le-am intitulat "Dumnezeu nu exista ci, este"
.
Ceea ce m-a motivat acum sa re-iau firul asta, este aparitia pe "peretele" meu in facebook a unui
scurt video postat de o persoana apropiata (virtual) mie, ca una din "persoanele baza" ale listei
mele de prieteni.
Incepusem sa raspund acolo, la locul faptei, dar facebook-ul este (dupa cum stim) foarte volatil, semanand cu "vorba", si cand cauti sa mai aduci vreo adaugire sau vreo completare, sau pur si
simplu sa regasesti subiectul, ia postarea de unde nu-i.

Video-ul cu pricina, nefiind de domeniul youtube nu imi permite formatul sa il aduc aici, dar am
sa pun aici titlul (Dumnezeu exista) si cine apasa pe el, deschide video-ul cu pricina, video in
care se sugereaza ca copilul Einstein ii da lectii batranului sau profesor.
La aceasta afirmatie (si argumentare verbala) ca . . . "Dumnezeu exista", vin si eu (de aci in jos)
cu argumentarile mele ca . . . "Dumnezeu este".
Iaca asa:

Doar un "amanunt" (chestiune de nuanta :) ); nu e bine spus "exista" ci . . . "este". 　 
Adica una e sa spui "exista frig", "exista intuneric", exista "Polul Nord", exista "Carul mare" sau  exista "Calea lactee" si alta-i povestea cand spui "este frig", "este intuneric". 
Una este sa raspunzi cuiva (celuilalt sot, sa zicem) care te intreaba (prin telefon): - Este paine? cu "exista paine" si alta cu "este paine".

La ceea ce "este", participi in primera persona, iar ceea ce "exista", este ceva indepartat (precum "polul nord", precum "carul mare", precum "calea lactee", etc).

Cel mai simplu ne-ar fi daca, prin analogie cu aritmetica, am intelege conceptul "Dumnezeu" ca pe 
o infinita ecuatie, cu infinite paranteze, in care fiecare dintre noi (in-divizii), suntem cate o cifra, inclusa in aceasta ecuatie (si nu externa ei). 

Antecesori ai nostri, avand la indemana un vocabular mult mai sarac atunci (decat cel de care dispunem astazi?, au dat tot soiul de exemple figurative, dar oamenii (mai intai, ai acelor vremi) nu prea aveau capacitatea de a distinge intre utilizarea "la propriu" si "la figurat" a cuvintelor, a expresiilor, si au luat drept "la figurat" ceea ce era "la propriu", "la propriu" ce era "la figurat", alternand in toate chipurile posibile (ca la a"alba-neagra") deosebirea "adevaratului" de "fals", deosebirea "graului" de "neghina", mergand mai degraba pe dibuite decat pe aprofundarea si studiul menit sa-l puna in situatia de "a cunoaste".

Astfel, exemplul cu "Iona in pantecele balenei" era tot unul din exemplele figurative menite sa faca omul sa priceapa ca el se afla in continuu "inclus in ecuatie" si nu extern ei.
Daca am considera pe Dumnezeu o cutie imensa, am intelege (poate) mai usor, ca nimic nu se afla in exteriorul acestei (imaginare) cutii, ci ca totul se afla inauntru.

Cum am mai spus si in alte postari, fiecare dintre noi ne aflam in Dumnezeu precum fatul in "lichidul amniotic" si tot pipaim cu mainile, cu picioarele, cu toate simturile noastre, intrebandu-ne . . . unde ne e mama.

Sper ca am explicat suficient de bine. Cine nu intelege, intreaba si, incerc sa o fac si mai bine.
¡Hasta otra!