Noi oamenii avem, fiecare, un anumit
public căruia-i ne adresăm și care ni se adresează (adică... un public cu care comunicăm).
Din păcate (pentru mine), circumstanțele vietii (asa cum ele au fost) m-au obligat să trăiesc cu
fizicul într-o țară îndepartată iar cu sufletul (cu
mintea)... acasă (acasă la mine.
În noua asta (pentru mine) lume, sunt mult mai puțini cei socotiți de mine ca fiind "ai mei", și socotit de ei ca fiind "de-al lor",
Face asta ca eu să mă aflu eu cam într-o aceeași situație în care s-ar afla un
actor (ca la teatru) obligat (de circumstanțe), să-și joace rolul (să vorbească) in prezenta unui public compus din (cel puțin) două grupuri lingvistice eterogene:
român și
spaniol..
Sau, altfel spus, ca un fel de
inculpat (care nu si-ar cunoaște suficient de bine nici nativa-i limbă română, nici dobândita-i limbă spaniolă, nici
engleză... de loc) obligat de circumstanțe să se apere în fața unui
complet (de judecata) din ai carei membri jumătate ar cunoaște doar limba română (plus ceva engleză) iar jumătate ar cunoaște doar limba spaniolă (plus ceva engleză)
Astfel că, atunci când "inculpatul" se adresează în limba spaniolă, nu il întelege partea românească a respectivului public, iar când discursul se desfășoară în limba română, este partea spaniolă a aceluiași public, cea care se uită lung și nu ințelege nimic.
Și totuși, cu mâinile încrucișate nu se face să stai, câtă vreme exiști.
Cumva trebuie (ca
persoană) să îți aperi pielea.
Să vedem cum.